Suferinţa – necesitate sau adicţie?

Nu vom vorbi de această dată despre sărăcie, copii malnutriţi, despre problema apei potabile sau a bolilor care au decimat populaţia globului – care sunt suferințe la nivel mondial.

Vom vorbi despre noi, oamenii, care încearcă să supravieţuiască aşa cum pot suișurilor şi coborâşurilor vieţii.

Fiecare dintre noi avem în noi încă din copilărie anumite amintiri dureroase, traume cu care am învăţat să mergem înainte. Totuşi, acestea de multe ori ies la suprafață în urma unor noi evenimente ca niște ancore de suferință și temeri inexplicabile, care nu ne permit să fim liberi și să acţionăm fără compromisuri, sau să ne bucurăm de viaţă.

Oricât de stupid ar părea, această suferință se cristalizează în jurul propriului nostru ego şi ne crează o imagine de sine falsă. Această imagine de sine, falsă, o exprimăm în permanență în relaţiile şi interacţiunile noastre cu celelalte persoane. Să luăm, de exemplu, oamenii lipsiţi de încredere în sine: aceştia au dezvoltat această neîncredere încă din copilărie din cauza lipsei de suport din partea celor apropiaţi care le repetau că sunt incapabili de a realiza ceva și că nu sunt buni de nimic. Ei se vor folosi de ea pentru a atrage atenția celor din jur și pentru a-și găsi scuze în anumite momente cheie.

Însă ce se întâmplă atunci când cineva vine şi le spune exact contrariul a ceea ce ei au început de mult să creadă despre ei înşişi? Prima reacţie este una de entuziasm care chiar i-ar putea mobiliza într-o direcție bună, doar că imboldul primit nu va ţine decât până în momentul în care vor începe să acţioneze.

Atunci toate fricile care s-au format în jurul traumei se vor manifesta ca și un balast, ca și obstacole și din lipsa experienței în acea direcție vor apare primele eșecuri care îi vor dezamăgi și îi vor face să renunțe, fiind tot mai convinși că suferința are un temei real, spunându-și "avea dreptate tata când zicea că sunt incapabil".

Astfel suferinţa s-a transformat în adicţie (să nu uităm că tot ea este cea care conferă o identitate și legătură emoțională cu cei care i-au adus în această ipostază la început) și devine ca și o a doua natură a lor. Au învățat să jongleze cu suferința, să se folosească de ea într-un mod egoist și pervers în avantajul lor, ea la rândul ei obligându-i să intre într-un cerc vicios gen "fără suferință nu pot merge mai departe" și plasându-i într-o zonă de comfort.

Devine o impostură din care reuşesc să iasă doar fiind cât mai conştienţi la reacţiile lor faţă de cei din jur şi faţă de viaţa lor, în general. Însă de cele mai multe ori este dificil de a depăși starea de comoditate și egoismul în care se încrâncenează să existe, tocmai pentru că deja știu că suferința le aduce beneficii.

Se poate spune că suferinţa este necesară atunci când este folosită ca o unealtă în creativitate. Această scoate din subconştientul nostru trăiri intense şi ajută persoanele să devină mai creative și să se exprime mai cu patos, să impresioneze publicul jucându-se mai abil cu acel "corp al durerii" (pe care îl avem cu toţii).

Se cunoaște că aceste persoane crează intenţionat, inconștient, de cele mai multe ori, conjuncturi "nefericite" tocmai pentru a-și alimenta creativitatea. Ele sunt fine observatoare ale reacțiilor celor cu care interacționează în astfel de situații și iși extrag de acolo tot ceea ce au nevoie pentru a crește profesional.

Doar că din dorința de a-și dezvolta cât mai mult performanțele artistice, conjuncturile nefericite create astfel iau amploare și își pun amprenta din ce în ce mai mult asupra vieții personale, ele nemaifiind capabile, de la un moment dat, să lege relații sănătoase și de durată, afundându-se tot mai mult în suferință și uitare de sine. Iar de aici și până la găsirea de noi adicții, nu mai este decât un singur pas.